Contribuabilul are „dreptul” să plătească taxe şi impozite. Şi obligaţia de a contribui la bunăstarea politicienilor şi pensionarilor de lux

În rest, staţi liniştiţi, politicienii români chiar lucrează în interesul poporului. Ei fiind reprezentanții poporului, este normal ca, în primul rând, să lucreze pentru interesul lor. Marea problemă a guvernelor postdecembriste a fost întotdeauna legată de împărţirea banilor românilor. Încă mai aştept ziua în care contribuabilii din România vor conştientiza faptul că, din munca lor, politicienii îşi plătesc electorii fideli cu ajutoare sociale, ţin în sinecuri cohorte de bugetari de partid, finanţează un sistem de pensii aberant, îşi fac lor viaţa prosperă şi, abia la urmă, dacă mai rămân bani, dezvoltă sistemul sanitar sau de învăţământ, mai pun nişte asfalt şi mai alocă câte ceva pentru investiţii.

În România, contribuabilul are doar dreptul să plătească taxe şi impozite. Şi e obligaţia sa să fie taxat şi impozitat. Cu cât mai fără pile, cunoştinţe şi relaţii, cu atât mai taxat şi mai impozitat. Cu atât mai suspect în ochiul organului de control. Că şi acela ar controla ceva, dar de cele mai multe ori nu-l lasă statul, că are şi acesta un lanţ al slăbiciunilor sale fiscale – aşa că tot babele, moşii şi ospătarii duc greul oprobiului fiscal în România.

Doar că măsurile pe care statul le ia împotriva evazioniştilor de duzină nu dau rezultatele scontate, ci duc la un blocaj mai mare şi la tendinţa mai multor amărâţi de a se refugia în zona gri sau neagră a economiei. Acolo unde zburdă “legal”, că ştiu fenta legile, marii “investitori”. Cei care ştiu şi să ameninţe cu dezastre sociale când apare Fiscul cu chitanţierul în zonă. Dar cum ar fi dacă vreo trei milioane de români amărăşteni s-ar decide de-odată să meargă în vacanţă şi să nu mai contribuie la bugetul consolidate? Altă întrebare!

A taxa şi a impozita nu se face numai de dragul unor salarii în sinecuri, sau plăţii unor mite electorale, ci pentru viitor, viitorul lor, al pensionarilor de lux.

Avem români care au muncit conştiincioşi toată viaţa, în aşa fel încât să se poată uita liniştiţi în oglindă şi dormi la fel de liniştiţi. Cât bun simţ din partea celor care au guvernat după 1989 se regăseşte în valoarea pensiilor acestor oameni, în calitatea serviciilor care li se oferă prin intermediul statului și câtă protecție în fața companiilor care îi spoliază cu factura? Ce aș putea spune, să fie și decent, despre pensionarii obligaţi să trăiască „decent” cu pensii lunare de mizerie… cei care au fost deja devalizați şi prădați de către „pensionarii” regimului securisto-comunist, singurii pensionari de care politicienii noştrii au grijă?

Sunt 4 milioane de români care contribuie anual cu circa 7 miliarde de lei la pensiile private. În acelaşi timp, sunt doar 9.000 de alţi români care primesc anual din bugetul public pensii speciale ce însumează peste 8 miliarde de lei. Pentru aceşti 9.000 de alţi români întotdeauna se vor găsi bani. Bani din banii de care sunt lipsiţi ceilalţi prin orice mijloace şi procedee: inclusiv prin demolarea sistemului actual de pensii. Gaura din buzunarele noastre este infinit mai mare decât decupajul din steagul Revoluţiei din Decembrie 1989.

Pe lângă sutele de mii de români care rup uşa magazinelor alimentare în pragul sărbătorilor de zici că n-au să aibă ce pune pe masă de Apocalipsă, există şi vreo 3 milioane care se întreabă la ce să dea prioritate: oului de Paşte, fripturii de Crăciun, sau plăţii facturii la căldură sau la curentul electric. Sunt 235 de mii de copii care se duc, seară de seară, nemâncaţi la culcare.

Astfel de dileme nu le au și nu le-au avut cei care au pornit pe drumul guvernărilor post-decembriste „săraci şi cinstiţi”, şi s-au întors acasă putrezi şi extreme de bogaţi.

Să ştiţi că există ţări în care, odată ieşit la pensie, începi să te gândeşti la ce parte a lumii vrei să colinzi. Începi o nouă viaţă, nu stai şi numeri zilele ce ţi-au mai rămas şi faci pariuri: cine vine mai întâi – factura, moartea, sau poştaşul cu pensia?

Adauga comentariu