Din ciclul "Procurorul cu toporul": Flagrantul era regina probatoriului, autodenunţul l-a transformat într-o glumă sinistră

Pe vremea lui Ceauşescu, lupta anticorupţie era simplă: când trebuia dat un exemplu, se scotea pe interval câte un gestionar de magazin, vreo aprozăreasă şi erau arătaţi mulţimii flămânde: “aici sunt uleiul şi zahărul dumneavoastră”. Cam aşa avansa în grad orice miliţian de la “Economic” (Direcţia Naţională Anticorupţie a vremii) înainte de 1989. Gestionarul, ospătarul şi aprozăreasa erau coloana vertebrală a muncii miliţienilor şi procurorilor. Numai prin demascarea „foloaselor necuvenite” primite de aceştia se putea face o carieră frumoasă în epocă. Se trăia bine. De aceea asocierea dintre cuvintele „folos” şi „necuvenit” reprezintă încă paragraf de lege.

Ce se face azi în materie de anticorupţie, din păcate seamănă perfect cu ce se făcea înainte de 89. Mai ales când vedem cum, după depistarea “folosului”, nu se mai ajunge și la pedepsirea “necuvenitului”. Practic tot “gestionarii” duc greul, iar procurorii au cam fost transformaţi în miliţieni “de economic” care dau lovituri politice.

Ca să înţelegeţi, conform Legii, mituitorul şi mituitul împărtăşesc şi vinovăţia şi numărul de ani de puşcărie cu care se pedepseşte fapta. Doar că există o derogare de la lege: autodenunţul. Unul dintre cei doi se poate autodenunţa şi scapă de rigorile Legii. Se duce la procuror şi-i zice: uite, dom’le (sau domniţă), să obţin cutare sau cutare chestie trebuie să-i dau funcţionarului „x”-ulescu, atâta şi atâta, în data de cutare, orele cutare. Sau, cutare, mă tot freacă la icre să iau punga asta cu foloase necuvenite ca să-i aprob cutare şi cutare. Perfect, zice procurorul şi extrage dintr-un sertăraş un pumn de bancnote marcate cu cuvântul „mită”, le numără, le bagă într-un plic, le înmânează “victimei”, cu proces verbal de predare-primire, după care, împreună cu un grup de poliţişti organizează ceea ce se cheamă „flagrantul”, momentul real în care mituitul pune mâna pe banii din „plic”. Sau asistă la momentul în care mituitorul îndeasă în buzunarele autodenunţatului punga cu foloase necuvenite. Exact aici este problema. Că, de când cu autodenunţul, deosebirea dintre „organizare” şi „înscenare” devine nesesizabilă.

La fel ca şi înainte de 1989, când se „organizau” mai mult “înscenări” pentru spălarea propriilor păcate, sau pentru a avansa în grad, şi azi există “suspiciunea rezonabilă” a faptului că procurorii profită de poziţia lor de forţă pentru aceleaşi motive. Altfel nu ar fi existat cazuri gen Negulescu, zis şi “Portocală”, proaspăt ejectat din magistratură pentru astfel de “înscenări” “flagrante”.

Cum miliţianul lui Ceauşescu, la adăpostul uniformei, era primul beneficiar al alăturării dintre „folos” şi „necuvenit” - dar când ceva nu funcţiona ca lumea (că venea “Ilicitul” peste el, sau cineva avea de reglat vreun cont), îşi sacrifica din “şeptel” câte un gestionar, la fel şi în zilele noastre, când este de zburat din prim planul vieţii publice (politice sau economice) cineva, este pus să acţioneze procurorul. Iar de când cu autodenunţul, oricine este un posibil mituitor sau mituit. În spatele oricărui om cu care stăm la masă, îl primim în birou sau în casă, poate sta un procuror care să ne acuze că tocmai ce am luat folosul necuvenit. Nu mai este necesar decât motivul faptei – şi, din păcate, autodenunţul fostului amic este suficient.

Flagrantul era regina probatoriului, autodenunţul l-a transformat într-o glumă sinistră. Eu n-am mai văzut de mult un flagrant cinstit, ci doar defilarea cătușelor pe la televizor. După care, în mod suspect, Justiția, pe lângă faptul că este oarbă, devine și mută. Lupta anticorupţie a fost făcută definitiv praf din momentul în care, pentru a dovedi folosul necuvenit, nu a mai fost necesar flagrantul şi autodenunţul i-a luat locul. Din momentul în care procurorul nu a mai fost pus să muncească, ci s-a transformat într-un simplu hăitaş-temnicer care-şi ţine produsele la fezandat la beci până vor zice şi ce au supt la ţâţa mamei.

Şi, gata!

Adauga comentariu