Iancu de Hunedoara. Un ratat.

Nu Iancu de Hunedoara este un ratat, ci Istoria României l-a ratat pe Iancu de Hunedoara.

Vă spun din nou o poveste despre mediocritate, despre durerea la bască ce durează de sute de ani și previzionez aceeași durere pentru următoarele sute de ani. Despre cât de nepăsători suntem, despre cât de ușor de manipulat este această națiune, despre cum nu învățăm din istorie și despre soarta de a rămâne un popor mic și neînsemnat, deși măcar în această ultimă privință am putea să luptăm, dacă nu pentru noi, măcar pentru cei ce vor urma, ca să arătăm contrariul.

 Acum câțiva ani, m-am izolat pentru un proiect drag. A fost cea mai frumoasă perioadă, o pauză luată cu voie de la tumultul cotidian, de la mizeria politică și stresul inerent muncii mele de zi cu zi. Am citit enorm în acele 5 luni fabuloase. Am căutat personaje, am căutat povești! Și am găsit câte un personaj la cinci cărți citite sau cinci personaje la o carte. A meritat fiecare rând citit, a meritat însă și mai mult, câte am învățat.

Istoria este o mare poveste. De fapt, un puzzle de povești, “scrise” nu de masele mari de oameni, ci oameni excepționali! Despre Iancu de Hunedoara, din manualele de istorie, nici noi și nici copiii noștri nu am aflat prea multe. Este amintit într-o doară, la “și alții”. Iancu de Hunedoara nu este un răsfățat al manualelor de istorie, cum sunt Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu sau Vlad Țepeș, desi CV-ul său este cel puțin la fel de important. Istoriografia comunistă nu l-a vrut așezat la locul său și așa a rămas. Ori cei care fac manualele de istorie au rămas aceiași care le concepeau acum 35 de ani, ori ăștia de acum sunt proști sau ticăloși.

În căutarea mea de personaje, am citit și despre Iancu de Hunedoara. Știam puțin din istoria învățată înainte de ’89, dar nu am aflat mai multe rașchetând cărțile de istorie apărute după Revoluție. Surpriza uriașă, absolut incredibilă, avea să vină după ce am citit Papii – istorie și secrete, scrisă de Claudio Rendina, un istoric italian, autor al nenumărate cărți despre Vatican, papi și chiar papese, o istorie a dogilor, una a palatelor Romei și chiar un ghid al secretelor, legendelor și curiozităților din bisericile Romei. Dar despre această surpriză, puțin mai târziu…

Să recapitulăm ce știm despre Iancu de Hunedoara: s-a născut din tată român si mamă unguroaică. Unele surse spun că mama ar avea posibile origini grecesti. Iancu de Hunedoara a fost, pe rând, ban al Severinului, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei. Este clar ca Iancu de Hunedoara este cel care, într-o perioadă extrem de tulbure pe continent, a oprit ascensiunea Imperiului Otoman. După victorii dar și înfrângeri în războiul intern, Iancu reușește după o bătălie crâncenă la Belgrad, care a durat nu mai puțin de trei săptămâni, să zdrobească armata otomană. Se întâmpla în iulie 1456, la 3 ani după ce înfrântul lui Iancu, sultanul Mahomed al II-lea, cucerise Constantinopolul. Uriașul Mahomed era geniul militar  care reușea ceea ce nimeni nu credea că se va putea întâmpla vreodată, să înfrângă forțele militare din capitala creștinismului răsăritean.

Ambițios, Mohamed nu s-a oprit la poarta Bizanțului, ci a dorit să cucerească întregul continent european. Era un moment în care Europa era sfărâmată în multe state mici, destul de slabe, care nu ar fi făcut față forței incredibile condusă de Mahomed. Istoricii spun că dacă Iancu de Hunedoara nu l-ar fi oprit atunci pe Mahomed, azi în toată Europa s-ar fi vorbit turcește, iar cultura occidentală ar fi fost o amintire îndepărtată. Închipuiți-vă că azi v-at fi uitat la televizor la telenovelele turcești precum vă uitați la Pistruiatul, imaginati-vă că erați fani Galatasaray sau Beșiktas în loc de Steaua sau Dinamo și ati fost îngrijorați că Erdogan tocmai s-a infectat cu Covid. E drept, dacă am fi fost turci acum, nu am fi știut nici cine ar fi fost comuniștii Ceaușescu și Iliescu, ce a însemnat șleahta băsistă sau muțenia ticăloasă iohannistă.

N-a fost să fie așa, grație curajului și strategiei militare impecabile ale lui Iancu de Hunedoara. După trei săptămâni de lupte, Mahomed s-a recunoscut înfrânt. Niciodată Imperiul Otoman nu a fost atât de aproape de a cuceri Europa. Iancu de Hunedoara nu s-a bucurat foarte mult timp de victorie – avea să moară după câteva săptămâni, de ciumă.

„Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.” Sunt cuvintele sultanului Mohamed al II-lea spuse la moartea lui Iancu de Hunedoara. O recunoaștere onorantă și pentru Iancu de Hunedoara și pentru Mahomed.

Aceasta este povestea știută despre Iancu de Hunedoara, îngăimată cu greu la orele de istorie deoarece, chiar dacă era român, până la urmă era Rege al Ungariei. Nu se cădea înainte de 1989 să lauzi un ungur, mai ales că istoricii noștri se certau în falsuri grosolane cu cei maghiari. Mai mult, în mod oficial, “se dăduse drumul la câini”. Ilie Ceaușescu “scrisese” o mistificată Istorie a Transilvaniei (de fapt a scris-o un cunoscut sindicalist vocal din zilele noastre), iar în revista Săptămâna a lui Eugen Barbu, unde ucenic era Corneliu Vadim Tudor, în fiecare număr apărea un episod din “Jos labele de pe Transilvania”, o compilație de istorie la comandă cu înjurături care ținteau statul vecin, Ungaria.

Asta știam, asta aș fi scris, aceasta ar fi fost povestea, dacă nu aș fi citit acea carte exceptională, apărută în 2007, Papii – istorie și secrete, scrisă de Claudio Rendina. Potrivit acestei cărți, recunoscută a fi cea mai completă și mai corectă istorie a papilor, papa Calixt al III-lea, cel care conducea Biserica Catolică la vremea bătăliei de la Belgrad, a spus că ziua înfrângerii lui Mahomed este a doua cea mai fericită zi a creștinătății, după Învierea Dpmnului Isus. Calixt al III-lea a ordonat, in cinstea acestei victorii, în cinstea lui Iancu de Hunedoara, ca in fiecare zi, la prânz, de atunci până la sfârșitul lumii, să bată clopotele bisericilor. Este un semnal pe care sute de milioane de oameni îl aud zilnic, fără să îi știe povestea. Eu credeam că pur și simplu, la ora 12 se dă ora exacta. Dar nu… Lumea îl cinstește zilnic pe Iancu de Hunedoara, un român ajuns Rege al Ungariei. De când am citit Papii, oriunde aș fi în Europa, pentru mine, bătăile clopotelor de la ora 12 reprezintă o mare mândrie! Uriașă mândrie! Că sunt la Berlin, la Barcelona, la Roma sau la Praga, mă uit la ceas ca să nu ratez ora 12, să fiu prin preajma unei biserici sau măcar să îmi ascut auzul, să aud din depărtare bătăile clopotelor. Iar atunci mă uit la oamenii din jur ca unul  care face parte dintr-o mare națiune europeană, care a dat omenirii un om precum Iancu de Hunedoara.

“S-a stins lumina lumii” scrie pe piatra funerară din Catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia, unde este înmormântat Iancu de Hunedoara. Astfel a fost percepută una dintre marile personalități ale Europei secolului al XIV-lea. Dacă aveți drum pe la Alba Iulia, opriți-vă și la mormântul lui Iancu de Hunedoara. Știu că veți fi supărați că nu există coroane de flori decât cu drapelul Ungariei. Așezați și voi un buchet de flori cu un tricolor românesc, lângă cel maghiar. Măcar acolo, în locul unde se odihnește un erou comun, să fim împreună.

 S-a stins lumina lumii! Dar nu lăsați să se așeze bezna peste noi!

 

de Marius HUC, producător de televiziune, unul dintre cei mai speciali jurnaliști din România

Adauga comentariu