Te îmbrac în cerneală, să te dezbrac de caracter

„Cerneala” care naşte cuvinte, idei şi opinii (acum înlocuită cu biţii înşiraţi pe un ecran de o tastatură), aceasta este unica forţă a jurnalistului, cea care îi dă talentul şi îi arată caracterul.

Forţa celui care mai este aşa ceva: jurnalist, nu agent constatator de ştiri, funcţionar de presă, agent economic şi/sau informator de opinie (nu formator).

Paradoxal este cum „jurnalişti” celebri din România au făcut averi din ce nu au publicat. Iar „pişcotari-boschetari” de presă au făcut şi fac în continuare foamea din acelaşi nărav.

Cred că încă de la pictograme a apărut şi şantajul. În contextul a cât de jalnic se comportă mass media actuală (inclusiv la nivel mondial), suspectez şi desenele rupestre a fi vreo delaţiune faţă de un neandertalian care a vânat un mamut fără autorizaţie…

Discutam cu regretatul meu prieten, jurnalistul Ştefan Ciocan, despre cum presa din România s-a adaptat perfect la o clasa politică, profund coruptă, cu oameni de afaceri îmbogăţiţi peste noapte în urma unor activităţi sulfuroase şi cum s-a format „ecosistemul” în care presa este (deja, tot mai evident) o etapă a lanţului trofic. Un parazit care trăieşte, prin tăcere şi omisiune de informare, pe seama marilor prădători.

Hoţii, şmenarii, devalizatorii, traficanţii de influenţă şi-au plătit liniştea încurajând non-presa, presa de „cerneală invizibilă”. Vorba lui Ştefan: „Roşca–Stănescu, Dumitru Tinu, C.T. Popescu, Bogdan Chireac, Mihai Tatulici șamd, sunt de fapt baza putregaiului din presa românească. Ei au inventat acest sistem de parazitare a mizeriei politice şi economice”.

Şi atâta au abuzat de mizerie până când politicienii şi capitaliştii de cumetrie au găsit modalitatea să-şi controleze paraziţii. Aşa cum în politică nu mai există opoziţie (că toţi sunt aceeaşi mizerie), şi în mass media publicaţiile obiective au devenit atât de rare, încât chiar şi pe cele care încă mai rezistă lumea nu le mai percepe ca atare.

De ce? Că totul e pe bani.

Atâta am discutat despre transparența finanțării partidelor politice, încât am uitat să ne întrebăm de unde mai vin banii din mass media. Ar fi bine să vrem să vedem și noi dâra banilor care alimentează deontologia și moralitatea celor mai integri dintre noi, nu?

Căci, cu ce este mai curat un condeier care se vinde unui procuror sau miliţian pentru „exclusivitate” şi „faimă” – devenind, de fapt, purtătorul de cuvânt al acestuia, cel care incită „poporul” să dea verdicte înainte de se pronunţa Justiţia?

Dar cei despre care știm sau bănuim că sunt ofițeri sub acoperire ai diverselor servicii secrete ale României, băieții și fetele care scriu numai conform Ordinului de Zi pe Unitate?

Dar papagalii de presă care îşi fac veacul prin crâşme şi-şi pasează unii altora subiectele, indiferent de publicaţiile la care sunt angajaţi „corespondenţi locali”, ei cu ce sunt mai breji în circuitul banilor curat-murdari care intră în mass media?

În zona aceasta nu trebuie să vorbim numai despre transparența banilor, trebuie să vorbim și despre transparența apartenenței jurnaliștilor: sunt ei angajații instituției mass media, sau sug și de la structuri securistice, partide politice sau procurori?

Pe cine servesc ei? Publicul, în interesul acestuia spre corectă informare, sau structuri absconse, în interesul acestora spre dezinformare?

Deja, efectiv geme România de boschetari de presă cu site și conexiune de internet care se dau jurnaliști, dar nu știu decât să scrie facturi și chitanțe. Asistăm la o adevărată deșănțare mediatică făcută cu complicitatea acestor pseudo-jurnaliști cu politicienii și oamenii de afaceri de cumetrie, cărora le convine să dea 100 de euro câte unui astfel de „fomist” care să le fie purtător de necuvânt în spațiul virtual. Și cu ajutorul cărora să încerce să dărâme credibilitatea celor care mai fac presă de dragul presei.

Presa este o afacere: doar cei interesaţi în distrugerea acesteia propun şi fac o separare a problemelor pe care le întâmpină aceasta, cum că ar fi diferite pentru angajaţi şi patron. Ele merg mână în mână. De aceea mass media trebuie să fie privată, nu de stat, nu de cumetrii politico-economice, tocmai pentru a nu fi aservită intereselor celor care împart banul public ca şi cum ar fi din buzunarele mamii lor. Pentru credibilitate.

Fix cum instituţiile statului, tocmai pentru a avea credibilitate, nu pot fi particulare.

Vom reveni la presă de calitate doar când cei trimişi „pe teren” ca reporteri nu se vor mai întoarce în redacții agenți publicitari. Când vom înceta să ne minţim că suntem „A patra putere în stat”. Suntem doar câinele de pază al democrației. Cei care îi îmbrăcăm pe derbedei în cerneală până îi dezbrăcăm la caracterul gol.

Nu suntem nici procurori, nici judecători, ci doar observatori și scormonitori în mizeria cotidiană pe care o lasă în urma lor cei care ar trebui să nu o lase, cei care au jurat pe Biblie că vor “respecta și apăra legile și Constituția Țării”.

Din păcate, cum spunea şi regretatul meu prieten, Ştefan Ciocan, meseria mea (a noastră) a fost defigurată cu bani publici aflați la îndemâna politicienilor (și a afaceriștilor care-i sponsorizează), care și-au cumpărat liniștea ispitind și cumpărând caractere slabe care nu aveau ce căuta în breasla mea (a noastră).

Când n-a mai fost rentabil să cumpere numai „la bucată” şi-au creat propriile căi de non-comunicare (de fake news, de zgomot de fond).

Și au repetat despre noi, ultimii jurnalişti „în picioare”, de milioane de ori, că noi suferim de toate lipsurile lor.

Cine zbiară primul despre hoție? Hoțul. Cine vede în cei care-și câștigă o pâine cinstit, slugi? Slugoiul. Parvenitul care s-a cățărat și pe cadavre ca să parvină.

Şi, gata!

de Victor Lungu, jurnalist, scriitor, făcător de ciorbe memorabile cu borș și tarhon - pentru strictsecret.ro

Adauga comentariu