(VIDEO/FOTO) Am fost într-o șatră de rudari și ne-am conectat cu ei și pe Facebook

An de an, pe o pajiște care aparține de Craiova, o șatră de rudari își așterne tabăra. De regulă după 20 martie și până toamna, când se taie cocenii. Cu caii, căruțele, nevestele și copiii, șase bărbați, aproape toți tineri, până în treizeci de ani, se întorc aici primăvara și până toamna bat în lung și în lat Doljul, Gorjul și Mehedințiul. De vatră sunt de la Păuleasca, Curtea de Argeș, locul în care rămân peste iarnă și trăiesc din ce câștigă în restul anului. Trăiesc două vieți paralele. Vara împletesc nuiele de mesteacăn și fac mături, coșuri din răchită cu care femeile încă mai merg la biserică pentru a duce colivă și pomeni morților, și coșuri mari, pentru damigene, cărat fânețe și altele, iar iarna stau în casele dintr-un sat de pe lângă Pitești, unde-și împodobesc bradul cu familiile și navigheză pe internet. Bine, internetul îl au la îndemână și în căruțele cu coviltir, iar asta aveam să aflăm în tabăra instalată la marginea Craiovei, în Șimnicu de Jos, unde am mers și noi.

”A venit șatra! Mergem?”, primesc un mesaj scurt. ”Mergem!”, zic. Ajungem, coborâm din mașini și ne oprim direct la ei. Le spunem cine suntem și ce vrem. Se strâng una-două în jurul nostru, ca un șarpe constrictor, dar par chiar entuziaști de vizită. Începem să-i întrebăm una, alta, Mihai scoate aparatul de filmat, le explică ce vrem să facem, youtube, reportaj, interviu. Câțiva fac ochii mari și se îndepărtează, așezându-se în jurul unor bușteni din care ies flăcări, unde i-am și găsit la venire. Nu vor. Dar unul dintre ei vrea. ”Lasă-i, ce ne face, ne dă la un aparat! Mie-mi place bine!”, spune cu ton calm și își dă drumul la vorbă, cum de altfel a făcut-o de când i-am dat bună ziua și i-am întrebat dacă ne putem apropia și vorbi.

Numai el ne povestește de unde vin, cu ce se ocupă. Mă cam sfiesc să intru direct ”în pâine”, îi iau mai protocolar, le promit că nu filmăm dacă nu vor, că nu publicăm imagini cu ei dacă nu vor. Mihai, în schimb, are opusul abordării mele, îi cheamă să se apropie, îi încurajează. Majoritatea nu vrea ”la aparat”, dar cel mai vorbăreț nu se dă bătut și rămâne la povești. Îl întreb din ce neam sunt, dacă sunt rudari, și sper să nu greșesc, fiindcă știu că există și între ei animozități. Cam cum sunt între olteni, ardeleni ori moldoveni, deși nu sunt convinsă că e cea mai fericită comparație.

”Suntem rudari, da, din Păuleasca, Micești. Facem mături, coșuri, batem butoaie”, spune ”Curajosul”. Bine, bine, îmi zic, lucrați cu lemnul, asta e îndeletnicirea specifică rudarilor, dar cu butoaiele ce-aveți? N-apuc să întreb și cu voce tare, că ceilalți revin lângă noi, prind curaj, încep toți să vorbească. Au și copiii în brațe, îi întreb cum îi cheamă, câți ani au și uit de butoaie. Curajosul are 28 de ani și tot el rămâne ferm cu răspunsurile și complet detașat de ce se întâmplă în șatră: Mihai e absorbit de cai, are alte curiozități, eu pun întrebări una după alta, mi se răspunde numai cu ”Da”. Trebuie să schimb tactica și să-i las pe ei să povestească. Dar nu merge nici așa, fiindcă doar se uită la noi, cu ochii în bătaia soarelui. Îi întreb de unde fac rost de materie primă, dacă ceea ce produc vând pe bani sau la schimb. ”Noi dăm butoaie dintr-ăstea de fier, ei (cumpărătorii n.r.) ne dau fiare vechi, table de pe casă, sârme și eu îi dau marfă în locul fiarelor”, îmi explică cel căruia i-am pus numele Curajosul. Spune că încă mai cumpără oamenii de la ei mături pentru curte, coșuri și butoaie. ”O mătură e zece lei”, ne dă un preț când îl întrebăm de bani. Cer să văd și eu una, repede mi se aduce, o măsor și analizez din priviri, nu știu dacă e scumpă sau e bun prețul. Nu știu la ce mă așteptam, dar când o văd exclam, ca o laudă că știu ce se face cu ea: ”Aaa, e de curte, e de frunze!”. ”Nu, e de mesteacăn”, îmi explică Curajosul cu aerul unuia care știe ce vorbește. ”Aaa, de mesteacăn”, îl aprob. Dacă a zis mesteacăn, ne-a convis, cică nu se rupe repede și mături ani de zile cu ea. Eu voiam doar să spun că e pentru măturat frunzele. Cumpăr una. Mihai apare dintre coviltire și cere și el una. O fi auzit și el că e de mesteacăn... Și revine să-i convingă: ”Nu vă dăm la televizor, facem un clip și-l punem pe youtube și scriem un articol pe internet”. Și-i convinge. Își dau acordul să-i filmeze. 

”Suntem șase familii, cu copii, cu muieri, cam la vreo douăj de inși. Facem din moși strămoși ce vedeți. Bunicii făceau coșuri dintr-ălea de biserică, linguri, alte alea”, ne povestește Curajosul. Un coș de răchită pare floare la ureche, îl face în 10-20 de minute, dar pentru un nepriceput poate dura câteva ore. În timp ce îmi explică, aud o voce care îmi cere să-i cer ”omului ăluia” - bănuiesc că lui Mihai - să-i dea și lui zece lei să-și ia și el ceva de mâncare. Altul râde când îl aude. ”Stai să mai povestim și mai vedem”, îi răspund. Văd că are un copil în brațe, îmi spune că are 2 ani și jumătate. Îi mărturisesc că și eu am o fetiță de trei ani, că e aici, cu mine, și îmi spune că știe, că o vede la poiană și că se joacă. Au spirit de observație, nu glumă. Chiar așa e. Îmi mărturisește la rându-i că nu prea îi vizitează nimeni și se bucură că am făcut-o noi. 

”Suntem pe fiecare săptămână aici. Ne plimbăm prin saturi, vindem ce avem și ne întoarcem aici la vreo săptămână, două, trei cât durează. Ne ducem și prin altă parte, pe la Târgu-Jiu, și iar înapoi, iar aici”, povestesc. Ne spun că pe zi bat cam peste o sută de kilometri. Se mai opresc, adapă caii și îi hrănesc. Focul e aprins în șatră. În tuci, pe pirostrie, își pregătesc mâncarea, încălzesc apa. Se mândresc că sunt sănătoși toți. ”Noi suntem mai tari ca piatra”, zice o voce și ceilalți râd. Apoi Curajosul încearcă o prezentarea a șatrei. Sunt cinci frați, patru băieți și o fată. Ceilalți sunt veri. În timpul expozeului, se arată unii pe ceilalți, fiecare își spune neamul aproapiat. Ne întreabă de ce vrem să îi filmăm și ce vrem de la ei. Le explicăm că vrem să știm cum trăiesc, ce înseamnă șatra, de la cine au învățat să lucreze. Copiii stau strânși în brațele taților. Remarc încă de la început că în afară de copilele de doi și trei ani nu se vede niciun picior de femeie. Tradiția nu le dă voie să stea laolaltă cu musafirii. Un rudar își întreabă fetița dacă vrea să meargă acasă ”cu duamna”. Eu fiind "duamna". Aia mică se rușinează și întoarce capul. Îmi amintesc de celebra replică a bunicilor care mă amenințau că mă dau la rudari pe un ciur de mălai dacă nu sunt cuminte. Zâmbesc și mă gândesc cum o suna asta schimbând rolurile. Pe copiii care mă privesc îi cheamă Alessia, Nicolas, Carla și trag concluzia că au nume de actualitate, dacă pot spune așa. Încerc să revin la curiozitățile despre traseul lor. Mărturisesc că vineri pleacă spre Melinești și încearcă să-și vândă marfa prin satele din zonă. Mihai își amintește și el o întâlnire cu niște rudari, mai rafinată, nu ca a mea, cu celebra amenințare a bunicilor. "Prin Moldova Nouă, pe clisură, am întâlnit niște francezi ca voi. O colonie de francezi care mergea până în Turcia, cântau, dansau, foarte frumos”, ne povestește. Rudarii noștri nu par impresionați, doar se uită lung. Trecem la partea cu fotografiile. Mihai îi întreabă dacă poate să facă o fotografie cu ei, rudarii acceptă bucuroși, apoi cer să le și vadă. Sunt mulțumiți și comentează despre cum au ieșit. Le spun că regret că nu avem cum să le trimitem și lor. Ei sar bucuroși: ”Pă telefon, avem Facebook”. Îmi dau seama că doar în mintea mea ideea șatrei de demult a rămas neschimbată. Ei s-au schimbat, ca noi toți. Sunt ”bipolari”. Trăiesc (încă) în șatră și sunt conectați prin Facebook cu lumea-ntreagă. Ne spun numele lor, noi le înțelegem greșit, nu-i găsim, ei insistă. În cele din urmă izbutim, le trimitem, sunt mulțumiți. Când ajung acasă mă uit de curioasă ce e pe paginile lor. Văd poze cu familiile, cu brazi de Crăciun, cu rude împrăștiate prin lume. BMW-uri, șepci întoarse și selfi-uri ”șmechere”.  

Înainte să plecăm din șatră, dau cu ochii de coșurile mari de răchită. Întreb cât e unul. ”35, 55 dă lei, depinde. Da' e dă rechită din Moldova, dă apă, e bune”, spune Curajosul. Mi se pare cam scump când compar cu ce știu că era în Piața Centrală din Craiova. 

M-am apucat să scriu textul ăsta de aseară, de cum m-am întors din șatră. Pica tocmai bine, de Ziua Internațională a Romilor. Nu am reușit. Azi am continuat să scriu, încă de dimineață. Mare lucru nu s-a încropit, ca și cum împleteam anevoios primul coș de nuiele. Spre după-amiază aud ceva strigăte dinspre strada principală, în satul unde locuiesc. Ies la drum. Sunt rudarii. Scot telefonul, filmez un pic, apoi îi aștept. Deja două căruțe sunt în depărtare. Una se apropie, rudarul face ochii mari, rudăreasa zice să nu îi filmez, dar omul îi taie vorba și pare chiar bucuros. ”E doamna de asară, fă”. Pe femeie nu o interesează, mă ceartă că am dat-o "pă ProTV", că au sunat-o rudele din Suedia, că i-am dat la televizor și la Păuleasa, la ei acasă. Mă amuz. Apoi se apropie alt coviltir. E chiar ”Curajosul”. Mă salută extrem de respectuos, mă întreabă ce mai fac și îmi urează sănătate, apoi se îndepărtează. Între timp copiii de pe strada mea se strâng și îi întreabă pe rudari dacă au și mături de vânzare că vor bunicile să cumpere. ”Avem, avem”, li se răspunde. Jumătate dintre vecinii de pe strada mea cumpără mături. Sunt contrariați când mă aud că strig copiii rudarilor pe nume și mă întreeabă, firește, de unde mă cunosc cu nomazii. Le spun pe scurt, scuzându-mă că trebuie să plec ca să termin reportajul despre ei. 

Îmi trece un gând și mă întorc: ”Vecine, cât dăduși pe mătură?”, îi zic. ”Șapte lei”, îmi răspunde. Râd! Le-aș fi zis că e prea bine, că merită, că e de frunze dar și de mesteacăn. Și nu e zece lei, ca pentru ziariștii entuziaști.

Foto/video: Mihai Popescu

Aici un foarte scurt video cu momentul de azi dup-amiază, în care parcurg traseul către Melinești. Apoi ne revedem. 

***

Conform unui material al Național Geographic, în ultimele decenii, tot mai mulţi ţigani şi-au uitat sau au ajuns să ignore tribul de care aparţin. O treime dintre romii care trăiesc în România nu se mai definesc ca membri ai unor neamuri anume – arăta o cercetare din 1992 coordonată de sociologii Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir. Unele neamuri – cum sunt netoţii sau ciurarii – au dispărut aproape complet. Cei mai mulţi dintre cei care încă se consideră parte dintr-un neam sunt: vătraşii (13,8%), căldărarii (5,9%), rudarii (4,5%), spoitorii (3,7%), mătăsarii (3,2%), ursarii (2,7%), cărămidarii (1,5%), gaborii (1,4%), florarii (1,2%).  Cum în India străveche profesia era de regulă moştenită şi practicată în familie – secretele meseriei fiind transmise din tată în fiu , majoritatea neamurilor de romi s-au constituit, unele începând chiar din vremea migraţiei spre Europa, în jurul diverselor îndeletniciri cu care ţiganii îşi câştigau traiul.

„Neamurile de romi reprezintă o europenizare a organizării tradiţionale din vechea Indie, prin trecerea în prim-plan a corporaţiilor meseriaşilor indieni, care au înlocuit vechile canoane şi precepte ale castelor, devenite anacronice şi inoperante social“ – spune dr. Vasile Burtea, citat de național Geographic.

Conforma aceleiași surse, rudarii aveau ca ocupație căutarea şi prelucrarea aurului, a lemnului moale şi culesul fructelor de pădure. De pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când găsirea aurului a devenit tot mai anevoioasă, s-au dedicat prelucrării lemnului. Rudarii sunt descendenţii străvechilor aurari din India. Sunt cunoscuţi şi sub denumirile de băieşi, lingurari, blidari.

 

 

Adauga comentariu